Toată viaţa muncise. Toată viaţa învăţase. Lecţia era simplă, dar trebuia învăţată bine. "Ascultă-ţi conducători, munceşte pentru patrie, pentru familie". Dar într-o zi, tot acest sistem de valori se răsturnase. Treptat, aflase că de fapt conducători conduceau doar pentru ei. Iar Patria, după o viaţă de muncă grea, de luptă şi de suferinţe pentru ea, nu-i mai oferea nimic. Societatea începe să se degradeze.
Şocul este mare, o soluţie nu pare a fi de găsit. Înainte, oameni din jur erau concetăţeni, tovarăşi şi puteai avea încredere în ei. Munceau şi tăceau, ascultau şi trăiau ca şi el. Erau o naţiune, toţi la fel. Mai buni, mai răi, fiecare cu defectele sale, dar toată lumea muncea pentru patrie, pentru marea familie a ţări. Totul părea aşa de sigur şi de stabil. Te trezeai, mergeai la servici, veneai acasă la familie. Făceai chiar şi muncă patriotică. La început fusese greu, dar apoi ajungeai să te obişnuieşti. Să te mulţumeşti. Să te plafonezi.
Obişnuinţă = Resemnare. Omul se poate obişnui cu orice. Rău sau bine. Cu binele te obişnuieşti mai greu. Paradoxal, binele determină frica. Frica de a-ţi pierde acea stare de bine. Ceea ce este rău. În schimb, răul îţi poate produce o stare de bine: ar putea fi şi mai rău, dar e bine şi aşa. Acum nu mai ştii când îţi este bine şi când îţi este rău. Conducători îţi spun cu toţii că "este de bine de rău" bine. Patria nu îţi mai spune nimic. Nici măcar simbolistic. Poate că nu mai ştie ce să zică. Poate că nu o mai interesează de tine. Sau de ea. Sau poate că numai există. Familia începi o redescoperi. Cu alţi ochi. Dintr-o dată îţi este străină. Cei de lângă tine, pe care credeai că îi ştii de-o viaţă îţi sunt acum de nerecunoscut. Ordinea de altă dată este o nouă neregulă de astăzi. Regula economiei de piaţă. O economie de piaţă aplicată de conducători de piaţă, de o naţiune de piaţă, de o patrie, de o familie. Totul pare a fi foarte simplu, căci există o singură lege: "Legea cereri şi ofertei". Cu cât ceri mai mult, cu atât oferta este mai mică. O ofertă prea mare nu interesează pe nimeni. Nu este "profesionistă". Conductorii cer tot mai mult, aproape tot. Patria îţi oferă totul, dar aproape nimic. Familia este lângă tine, te ajută la bine sau la rău.
Care este binele? Care este răul? Toţi avem o stare de rău general, dar ne este bine. Pe cine să crezi, conducătorii, patria sau familia?
În fond pe nimeni nu mai interesează. Este democraţie!
- 17 iulie 1998 -