Este adevărat, în situaţia economică a ţări sau cel puţin în situaţia pe care o trăieşte omul de rând, cel cu 2,5 milioane de lei salariu pe lună, patriotismul nu mai spune ceva anume. Poate doar o amintire plăcută pentru unele persoane a vremurilor de dinainte de ’89. Atunci când, chiar dacă doar în mod declarativ, statul profita de o anumită zi pentru a ne arăta cât de necesar este acesta pentru noi şi cât de mult ţin „conducătorii“ la poporul din rândul cărora au plecat şi ei odată. Am pus ghilimele, deoarece organele de conducere de atunci, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume, au ajuns la putere nu pe meritul unor oameni care ştiu şi pot să conducă, ci prin intermediul forţei, pe principiul că cel mai şmecher şi mai tare câştigă. Oameni din acele organe de conducere, uitau de fapt, că şi ei sunt cetăţeni ai acestui popor şi au obligaţia să conducă pentru bunăstarea patriei şi nu doar a lor. Doar şi din acest motiv ei nu ar merita să fie pomeniţi în cărţile de istorie ca şi conducători ai ţării, ci doar ca nişte bandiţi care au reuşit prin unirea în grupuri de interese comune să distrugă ţara şi tot ce s-au zbătut înaintaşi noştri să realizeze. Dar fiecare înţelege patriotismul cum îi convine mai bine. Este adevărat că noi, poporul, le-am permis să ajungă acolo şi să facă toate acele lucruri care nu fac cinste unei naţii. Somnul raţiunii naşte monştrii, parcă spunea cineva. Ar trebui ca de câte ori suntem în faţa unei schimbări de conducere a statului, să fim mai atenţi şi să ne gândim mai bine, care pot fi consecinţele votului prin care noi investim o persoană sau alta, într-o anumită funcţie.
Politica de incultură dusă de autorităţile trecute dar şi de cele actuale, are doar un singur scop: somnul raţiunii naţiunii. Atunci când cetăţeanul de rând are drept scop supravieţuirea sa şi a familiei sale, câştigarea unui ban în plus, care să îi asigure o firimitură în plus, guvernanţii pot sta liniştiţi. Cea mai bună metodă este menţinerea poporului în sărăcie, privarea acestuia de posibilitatea de a se simţii ca o persoană cu drept la fericire, înjosirea acestuia prin neacordarea drepturilor elementare ale unei fiinţe umane. De aici apar toate celelalte tare ale unei societăţi: corupţia, furturile, criminalitatea, unele chiar cu acordul statului protector. Spun "acord", deşi ar trebui să îi spunem chiar oblăduire, căci hoţi între ei se ajută. Ce ar putea face omul de rând, muncitorul sau talpa ţării cum i-se mai spunea, pe drept, altă dată. Distrus pe plan financiar el nu se mai poate gândi decât la ziua de mâine şi la cum poate să se distreze, să îşi trăiască viaţa cu bani puţini, căci nu-i aşa, o viaţă are omul şi dacă nu se simte bine, atunci la ce bun. Dezvoltarea spirituală şi a cugetului aproape că nu îşi mai are rostul. Suntem doar o societate de consum, care trebuie să luăm totul de-a gata, exact ca în vechile dictoane biblice: crede şi nu cerceta. Trăim sec fără a ne gândi prea mult la ce am lăsat în urmă şi la consecinţele ne-faptelor noastre. Atunci care mai este rostul de-a ne gândi la înaintaşii noştrii, la cei care s-au zbătut (ca şi noi) care au dus poate o viaţă mizeră (ca şi noi), doar pentru ca nouă să ne fie mai bine. Oare gândul la felia de pâine un pic mai mare şi mai bună pe care o vom mânca mâine, să ne împiedice să ne gândim la cei care au avut puterea de a lăsa deoparte grijile vieţii zilnice, s-au luptat şi au pierdut lucrurile pe care (la fel ca şi noi, cei de acum) le preţuiau mai mult decât orice, fiind realizate prin muncă şi sacrificii. Au lăsat deoparte confortul zilnic şi micile plăcerii, doar pentru ca nouă, celor de astăzi, să ne fie mai bine. Dar se pare că acel azi se lasă încă aşteptat.
Poate nu ne dăm seama, dar istoria o facem şi noi, zi de zi. Prin faptul că ne ducem la servici, că ne gândim cum să facem să ne fie ceva mai bine, prin toate acţiunile zilnice, prin faptul că a trecut o zi în care am realizat ceva, am contribuit nu numai la venirea zilei de salariu ci şi la ceva mai multă bunăstare a celor din jur. Materială şi poate spirituală. Căci a ajuta pe cineva, a învăţa un lucru nou, a dărui ceva din noi sau din munca noastră, este ceeace duce un popor mai departe, la acea zi numită simbolistic, mâine.
Trebuie să trezim în noi acel spirit care a făcut ca înaintaşii noştri să îşi lase deoparte toate cele efemere. Gândiţi-vă la viaţa pe care au dus-o părinţii, strămoşii, stră-stră-strămoşii şi la viaţa pe care am vrea să o ducă copii, nepoţii, stră-stră-stră-nepoţii, cei care îşi vor datora existenţa faptului că noi ne luptăm acum cu grijile zilnice, mărunte, şi care ar putea să o ducă mai bine, dacă noi am avea acelaşi curaj ca şi înaintaşii. Aţi învăţat la scoală despre acei bravi bărbaţi şi acele brave femeii care deşi au dorit (ca şi noi) o viaţă liniştită, au lăsat totul şi au luptat cu fricile lor, cu conducătorii de atunci, pentru mai bine. Nu al lor, ci al nostru.
Oare noi, din comoditate sau laşitate, trebuie să lăsam ca ultimele lor gânduri şi dorinţe de dinaintea morţii violente de care uni au avut parte, să dispară?
- august 2000 -